Tristeti

Aceasta inventie minunata care este Internetul imi ofera in fiecare zi noi surprinderi si in acelasi timp noi dezamagiri.
Dupa 12 ani de cand "navighez" in cele mai indepartate "ferestre" care mi se deschid cand il accesez, raman inca uimita de dualitatea celor care il folosesc.
Stiu ca oricine isi doreste sa fie faimos, invidiat si iubit, dar aici, pe Internet, unii ridica IMAGINEA la rang de arta:) si nu o spun in sensul bun al cuvantului.
Crearea unei imagini care sa ii infatiseze "buni, spirituali si plini de calitati" le ocupa tot timpul. Isi aleg cu grija toate cuvintele, incearca sa se scoata in evidenta cu "panseuri" adanci, alearga dupa stiri pe care sa le improaste cu noroi, creaza situatii in care ei sunt personajele pozitive, super-eroii! Si continua sa isi creeze o imagine care nu ii defineste. Orice handicap si-l ascund cu grija dorindu-si din tot sufletul ca viata lor sa se confunde cu viata acelui ideal personaj nou creat.
Ii vezi stand in fata unui monitor razand si plangand, traind numai ca sa citeasca fiecare rand care ii ridica in slavi, falsificand tot ce se poate (pana si zambetul) si aruncand cu pietre in cei care au tupeul sa le incalce teritoriul. Manipuleaza pe cei care se prind in mreaja lor asmutindu-i unul contra altuia.
Traiesc intr-o lume falsa care sa le dea impresia ca sunt atotputernici.
Mai exista unii din acestia care sunt liberi de iluzia internetului dar sunt rapid depistati de oamenii imprejurul carora graviteaza. Unii din ei sunt considerati parveniti, imitatori si hoti. Multi dintre ei sunt frustrati, depresivi si violenti. Iar altii pur si simplu sunt tratati de doctori - in lumea reala.
Am invatat sa nu ma extaziez fata de internauti dar unii la prima vedere chiar imi plac. Mai sper ca posturile lor sunt adevarate, ca vin din suflet, din cultura si mai ales din cei sapte ani de acasa. Mai grav e cand isi dau in petec! Si ce sa le faci? Sa le bati obrazul ca au sarit parleazul sau sa ii lasi in plata Domnului?
Ce ar fi mai rau? Sa te implici intr-un razboi sau sa astepti sa treaca apa sa ii ia?
Cica, cine e mai destept cedeaza primul spune proverbul, dar tot el spune ca "vorba taie mai rau decat sabia".

Eu, prefer cuvintele lui Confucius "Este imposibil sa cunosti oamenii daca nu cunosti forta cuvintelor."

Legea 290/2003

"Legea nr. 290/2003 are ca obiect acordarea de despagubiri sau compensatii cetatenilor romani pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, retinute sau ramase în Basarabia, Bucovina de Nord si Tinutul Herta, ca urmare a starii de razboi si a aplicarii Tratatului de Pace între Romania si Puterile Aliate si Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947."

Cum s-ar zice sunt o "fericita" mostenitoare dupa o lege... si cam la atat s-ar rezuma asta.
M-am apucat de dosar in speranta ca cei ce au murit n-au murit degeaba, ca toata agoniseala lor care a ingrasat pe altii o sa revina (ciuntita si cam tarziu) in familia mea. Nu va dati seama ce cutie a Pandorei am deschis din senin!
Alearga dupa acte, copii legalizate, fa petitii, cauta martori (cati au mai ramas, celorlalti zi-le "sa va fie tarana usoara!" si pune-te pe alergat iara sa identifici cine a mai ramas), o intreaga nebunie in speranta ca undeva, candva s-o face putina dreptate...
Terminai cu lista inmanata de reprezentantii celor ce trebuie s-o aplice si asteptai cuminte in banca mea sa se faca dreptate (pasamite asa sunt eu, increzatoare)!
Si trecu timpul, uitai de dosar in viltoarea altor lucruri de care mi se parea mai "prioritar" sa ma ocup!
Pana intr-o zi cand primii o scrisorica prin care mi se aducea la cunostinta ca in conformitate cu niste norme metodologice de aplicare a aceleiasi Legi publicate la 3 ani dupa aceasta, trebuie sa fac dovada "corespondentei" cu institutiile statului unde au ramas bunurile dupa care trebuia sa primesc o despagubire/compensatie.
Bine ca nu m-au pus sa ii aduc pe cei ce au semnat Tratatul:D
Apuca-te iara, da telefoane, cauta adrese, scrie scrisori, gandeste-te cum sa faci sa iti iei concediu sa pleci la locul "faptei" sa dezamorsezi alt impediment in calea onorabila de a recupera ce s-o mai putea...
Intr-un final (dupa o gramada de nervi facuti si bani cheltuiti) alergai victorioasa cu raspunsurile sa completez dosarul!
Acum astept... sunt tare curioasa ce o sa ne mai ceara!
Daca ne luam dupa sezoanele trecute am fi la al 16-lea:) numai sa nu fie SF !!

Cu ce ne nastem si ce dobandim? Oare merita?

M-am nascut intr-o familie de oameni care stiau exact ce vor pentru ei si pentru copilul lor. Mostenirea mea ereditara a fost marcata de o atmosfera de intelegere, bunatate, fermitate si reusite... ale altora. Eu am crescut haotic pentru ca nu am inteles sa fiu condusa in nici un fel ...
Pentru unii suna rau, pentru mine cred ca a fost mediul perfect:)
M-am dezvoltat in ce directie am vrut pentru ca toate usile imi erau deschise, la toate intrebarile mi s-a dat raspuns iar cunoasterea nu mi-a fost ingradita de nimic. Eu zic ca e mult pentru acele vremuri si le multumesc parintilor mei.
Intotdeauna mi-a placut sa conduc si nu aratam indurare celor care nu puteau sa ajunga la nivelul meu. In timp, am invatat ca unii pur si simplu nu vor sau nu pot. Trist. Dar adevarat.
Orice am incercat mi-a reusit, asta datorita faptului ca eram bine pregatita si mi-o doream suficient de mult ca sa lupt cu ardoarea celui care stie ce vrea.
Mai apoi am invatat ca nu pot lasa nimic la voia intamplarii si ca reusitele nu stau numai in noroc ci trebuie indelung pregatite. Asa ca am inceput sa invat. Mult.
Am intalnit oameni care m-au ajutat si mi-au respectat deciziile si altii care nu au facut decat sa incerce sa ma opreasca. Am cunoscut invidia. A lor.
Am invatat sa o combat.
Si acum mai invat. Eu zic ca merita. Ma uit in urma si nu regret nimic. Nici macar anii care au trecut.
Si le multumesc tuturor care mi-au dat sansa sa ii cunosc. Si sa ma cunosc.

Vangelis - I'll find my way home