Un nou anotimp...

Un nou anotimp, o noua speranta, un vis care trebuie implinit, o sansa? sau mai mult?....
Florile uscate din vaza imi aduc aminte ca stiu sa iubesc si sa traiesc, dar simt ca am murit un pic si gandurile mele se duc in fiecare dimineata spre un drum pe care nu l-am urmat....
"Mai bine sa ai regrete dar sa stii adevarul si sa stii ca ai facut totul, ca ai luptat pentru fiecare clipa din ea, pentru ca e viata ta" asa imi spunea o prietena.
Oare cine stie mai bine ca mine sa lupte pentru ceva? Oare cine stie (mai bine) ca toate clipele fara tine, dor? Dor, atat cat poate durea ceva, cu aceea intensitate cu care am fost fericita, cu aceeasi intensitate cu care am crezut in tine, cu aceea durere care nu poate fi exprimata in cuvinte ci doar in zilele in care nu te-ai putut gandi decat "de ce?"
De ce? De ce viata vine ca un tavalug si sterge tot ce ai? De ce cand doi oameni merg pe un drum de mana intervin altii? Invidie? Rautate? Joc meschin?
Nu cred.... viata iti plateste greselile.
Atunci cand lasi pe altii sa iti schimbe destinul, cand ii lasi sa intre in viata ta si sa strice tot ce ai, sa iti ia bucuria fiecarei zile, sa iti aduca durere si lacrimi de dor si de pareri de rau, sa iti faca rau fizic si psihic, esti de vina!
Tu ai lasat sa se intample asta... tu i-ai lasat sa faca asta, invitandu-i in viata ta sa iti ia ceea ce pretuiai mai mult. Tu esti de vina! Si viata iti plateste asta, poate cu varf si indesat, poate peste...
Nu era usor sa astepti, acum e si mai greu sa nu ai....
Iti aduci aminte de lungile discutii purtate mergand mana in mana?
De clipele cand ne uitam unul la altul si uitam de ora si de tot ce era greu in viata noastra?
De nerabdarea sa ne vedem, sa uitam de tot si de toate si ne doream sa fim "numai noi doi"?
Doare, atat de rau incat nici noaptea nu ne mai aduce alinarea... sau uitarea...
Doare, atat de rau incat ai taia tot in jur numai sa nu se fi intamplat, incat ti-ai dori sa ai puterea sa intorci timpul sa nu se mai intample nimic din ce a fost...
Dar n-ai puterea asta si stii ca nimic nu va mai fi ca inainte, nimic nu va alina durerea si dorul si vei arde ca o lumanare pana cand flacara ei va usca tot, dar mai ramane speranta.... ca undeva, candva vei mai putea sa te uiti in ochii lui si vei uita de toate si de tot si vei simti iar ce ai pierdut... ce ti s-a luat... ce n-ai apucat sa ai....
Un nou anotimp, un nou drum, un strop de speranta si o voce dinauntrul tau care iti spune ca vei merge mai departe, cu sufletul schiop si ochii in lacrimi, mai departe pana cand nimic nu va mai fi...
Sa nu zici ca nu lupt, lupt cu mine, cu tot ce mi-a fost dat sa am si stiu ca nu o sa mai am... cu tine... unde am ajuns? sa lupt cu tine pentru mine... viata e o lupta! am sa inving oare intr-o zi?
Speranta moare ultima.... speranta ca ce?
Un nou anotimp, un nou inceput, un nou drum, o noua zi fara tine si fara clipele cand asteptam sa ne vedem si sa uitam de toti si de toate, o noua zi cu sufletul ars si pierdut, cu lacrimi pe obraz, zile fara vocea ta, fara mana ta in mana mea... dar un nou inceput, unde regretele raman in urma si soarele lumineaza iar diminetile, fara tine, si usuca lacrimile noptii... si doare zambetul pe care nu ti-l pot da, un nou inceput in care o sa incerc sa nu mai pierd nicio clipa...